Sunetul pe care îl scoți tu cînd te rogi de ceva de mine, e un sunet ce mă duce într-o stare de fericire aproape de extaz. Nevoia de mine.
Așa cum o înțelegeam, o credeam și o percepeam eu atunci.
Acum a devenit ceva odios. Malefic. Cînd nevoia de mine nu era decît o nevoie de sine. A ta.  A propriilor tale nevoi, incapabil fiind a ți le realiza tu singur.
Și în loc să-ți dai seama că nu-ți permiți nimic din ceea ce cereai, mai ales mai puțin a te ruga de mine, cînd tu știai de fapt…cum stă treaba, te-ai rugat.

Din ce în ce mai mult.
Apoi ai cerut.
Din ce în ce mai mult.
Apoi ai pretins, ai condiționat și ai furat.

În nici un moment nu ai contemplat asupra faptului, că atunci cînd nu îți permiți ceea ce eu îmi permiteam, înseamnă că există o diferență între noi doi.
Și in loc să vii tu la mine, m-am coborât eu la tine.
Uite așa, lucruri aparent de neînvins, moraluri, vieți, visuri, căcaturi de-astea copilărești, etc., au revărsat balanța dintre noi doi.

Așa am început eu să mă rog de tine. Dar mă rugam de lucruri penibile. Lucruri de-ale mele.
Mă rugam de trecut, nepretinzând de la tine viitorul. Trecutul meu. Pe care mi l-am permis de una singură. Nerugîndu-mă de nimeni.

Nu știi ce înseamnă să iți permiți ceva. Să dai cuiva.

Balanța e acum la mijloc. Și dacă o să revină din nou ca la început, la prima stare a ei, cum de altfel se întâmplă mai tot timpul, o să vezi cum e să te rogi de două ori la fel.