Leute, was ist mit mir passiert.
Kann mir mal einer erklären
Wohin das alles ging?

Ich habe tausendmal verloren,
Jedes Mal tiefer begonnen,
Jedes Mal ließ ich den Glauben
Nach und nach aus dem Blick verschollen.

Der Mut begann transzendent in Dekadenz zu führen,
Doch transzendental fing alles an sich zu fühlen.
Manchmal dachte ich unecht,
Ich habe meinen Kopf verloren.
Doch der Kopf war da,
Um den Schmerz aufrechtzuerhalten.
Gleichmäßig links und rechts,
Rechts und links.
Niemals mittig
Niemals endgültig.

Doch lass es endgültig sein.
Lass mich mal auch frei von diesen
Makellosen, geraden Freiheitsspuren,
Auf die manch andere Verrückte schwören.

Ist es die Vernunft,
durch die alles verpufft?
Die Klarheit des Wissens,
die rümpft – doch es geht weiter
und noch weiter
bis es zu weit gegangen ist.

Habe ich das Recht zu sagen – 
Tschüss?
Habe ich das Recht zu sagen – 
Adieu, mein Freund?

Ich bilde mir ein…
Nee, lieber nicht.
Einbildung ist Eindringung
In eine kuriose Welt
Der eigenen Wertschätzung.
Also bilde ich mir eine Gleichung ein.
Von dem, was ich denke – es sei
Möglich, Dein Mögliches
Mein Mögliches
Dann der Rest der Welt,
Und das was “es” für Möglich hält.

Nein, ich bilde mir längst nicht mehr ein,
Denn ich kenne Dich nicht
Und “es” – da halte ich mich gern fern.

In meinem Zimmer 
– Zehn Jahre ist es her – 
Da habe ich aufgehört mir einzubilden;
Da ließ ich meine Existenz
Nach und nach verschwinden.

Doch jetzt bin ich mit dem konfrontiert,
Das ich lange Zeit im Schatten unterdrückt hielt.
Erinnerungen an Kindheit,
Erinnerungen an mich,
Erinnerungen an alles,
Doch alles ist jetzt nichts.

Ich versuche mir zu erklären
Wann hätte ich etwas ändern können.
Doch auch jetzt weiß ich nicht,
Wo mein Fehler war.
Und das erschreckt mich mehr als alles,
Denn ohne Fehler, wo führt mein Weg denn hin?
Und wo bist Du dann?

…

Halte mir einen Platz frei
In Deinem Haus,
Irgendwann in diesem Leben
Hast Du mich als Gast.
Ich habe geschworen
Niemals werde ich mich erneut freuen
über Liebe und geliebt zu sein.
Denn das was ich Liebe nenne
Ist für manch andere ausgenutzt zu sein.

Ich habe versucht
Anders zu lieben,
Doch so bin ich hier gelandet
Und es fühlt sich sehr einsam an.

Also lass mich zumindest lieben,
So wie ich kann.
Lass mich bitte lieben,
wie wenn das Leben anders wäre,
Und die Menschen nicht so unbesorgt von dem Bösen auf die Erde,
die Menschheit in die Vernichtung getrieben hätten.

Denn in meiner Welt
Einbildung ist das Haupt jedem Schritt ich erwäg´.
Und meine Existenz baut auf die Hoffnung auf,

Dass Einsamkeit nur ein
Zustand ist,
Dessen Überlebung man pflichtig ist.

27.07.2018

Existență

Oameni buni, ce s-a întâmplat cu mine.
Poate cineva să-mi explice
unde a ajuns totul?

Am pierdut de o mie de ori,
de fiecare dată pornind de mai jos,
de fiecare dată lăsînd credința
să se piardă treptat, încet, din privire.

Curajul a început, transcendent, să ducă spre decadență,
iar transcendental a început totul să se simtă pe sine.
Uneori am crezut ireal,
că mi-am pierdut mințile.
Dar mintea era acolo,
ca să țină durerea dreaptă.
Egal, stînga și dreapta,
dreapta și stînga.
Niciodată în centru,
niciodată definitiv.

Dar lasă să fie pentru totdeauna.
Lasă-mă să fiu liber și de aceste
trasee perfecte, drepte, ale libertății
în care alți nebuni cred.

Este oare rațiunea
prin care totul se risipește?
Conștiința faptului de a ști,
care își bate joc — dar totul continuă,
și continuă,
pînă cînd a mers prea departe.

Am eu dreptul să spun —
rămas-bun?
Am eu dreptul să spun —
adio, prieten bun?

Îmi imaginez…
Nu, mai bine nu.
Imaginația este o intruziune
într-o lume curioasă
a propriei valorizări de sine.
Așa că îmi imaginez o ecuație.
Din ceea ce cred că ar putea fi —
posibil, posibilul tău,
posibilul meu,
apoi al restului lumii
și ceea ce „ea” consideră posibil.

Nu, nu-mi mai imaginez,
pentru că nu te cunosc,
iar de „ea”
prefer să stau departe.

În camera mea
— acum zece ani —
am încetat să-mi mai imaginez;
acolo mi-am lăsat existența
să se stingă încet.

Dar acum sunt confruntat
cu ceea ce am ținut mult timp în umbră.
amintiri din copilărie,
amintiri despre mine,
amintiri despre tot,
și totul este acum nimic.

Încerc să înțeleg
cînd aș fi putut schimba ceva.
Dar nici acum nu știu
unde am greșit.
Și asta mă înspăimîntă cel mai tare,
pentru că fără greșeală, încotro mai duce drumul meu?
Și unde ești tu atunci?

…

Păstrează-mi un loc
în casa ta.
Cîndva, în această viață,
mă vei avea ca oaspete.
Am jurat
că nu mă voi mai bucura niciodată
de iubire și de a fi iubit.
Căci ceea ce eu numesc iubire
este, pentru unii alții, a fi folosit.

Am încercat
să iubesc altfel,
dar așa am ajuns aici,
și singurătatea se simte adînc.

Așadar, lasă-mă măcar să iubesc
așa cum pot.
Lasă-mă să iubesc,
ca și cum viața ar fi fost altfel,
iar oamenii nu ar fi atît de nepăsători față de răul de pe pămînt,
împingînd omenirea
spre propria distrugere.

Căci în lumea mea
imaginația este esența fiecărui pas pe care îl îndrăznesc.
Iar existența mea se sprijină pe
speranța

că singurătatea nu e decît o stare
pe care ești dator
să o supraviețuiești.

27.07.2018

Existence

People, what happened to me.
Can someone explain to me
where all of this went?

I have lost a thousand times,
each time starting lower,
each time I let belief
slip out of sight, little by little.

Courage began, transcendent, to lead into decadence,
yet transcendentally everything began to feel itself.
Sometimes I thought myself unreal,
I thought I had lost my head.
But the head was there,
to hold the pain upright.
Evenly left and right,
right and left.
Never centered,
never final.

But let it be final.
Let me also be free from these
flawless, straight paths of freedom
that some other mad people swear by.

Is it reason,
through which everything vanishes?
The clarity of knowledge,
that scoffs — yet it goes on,
and on,
until it has gone too far.

Do I have the right to say —
goodbye?
Do I have the right to say —
adieu, my friend?

I imagine things…
No, better not.
Imagination is intrusion
into a curious world
of one’s own self-valuation.

So I imagine an equation.
Of what I think might be —
possible, your possible,
my possible,
then the rest of the world,
and what “it” considers possible.

No, I no longer imagine things,
because I do not know you,
and “it” — I prefer to keep my distance.

In my room
— ten years ago —
I stopped imagining;
there I let my existence
gradually disappear.

But now I am confronted
with what I suppressed in the shadows for a long time.
Memories of childhood,
memories of myself,
memories of everything,
yet everything is now nothing.

I try to explain to myself
when I could have changed something.
But even now I do not know
where my mistake was.
And that frightens me more than anything,
for without a mistake, where does my path then lead?
And where are you then?

…

Keep a place for me
in your house.
Sometime in this life
you will have me as a guest.

I have sworn
never again to rejoice
in love and in being loved.
For what I call love
is, for some others, being exploited, used, laughed at.

I tried
to love differently,
but this is how I ended up here,
and it feels very lonely.

So let me at least love
as I can.
Please let me love,
as if life were different,
and people were not so unconcerned with the evil upon the earth,
having driven humanity
into annihilation.

For in my world
imagination is the core of every step I take.
And my existence rests upon
the hope

that loneliness is only a state
whose survival is an obligation
one has to endure.

27.07.2018