m-am gîndit – cum ar fi s-ajung să fiu
doar un oaspete la moartea ta.
să nu am nici o întîietate,
nici rămas bun să nu-mi pot lua.

să văd cum ți se coboară coșciugul,
nimeni aștepînd prezența mea,
eu crezînd că am să-ți mai văd ultima oară chipul,
pierzînd așa și ultima credință
pe care aș mai fi putut-o avea.

m-am gîndit – cum ar fi să trebuiască apoi
să fiu cea care-ți cară relele,
căci aici întîietatea a fost tot timpul a mea –
așa viața-ți cere.

viața și cu moartea sînt așa de haioase ele,
se-nțeleg cum vor.
de nimic nu se teme, nimic ce ar pierde,
fac ce vor și fiecare
își împart un om în jumătate.

și tu de altfel ai făcut ce ai vrut,
și de la tine,
pentru fiecare „ce ai vrut”
s-a născut o altă durere.

Povestea noastră nu era încheiată,
în tot timpul ăsta am sperat,
că pe lumea asta – viața, moartea,
ne-or lăsa mai împăcați.

Nu de moarte îmi este frică,
aici nu ea are întîietate.
Ci de acel moment în care simți, te îndoiești și apoi realizezi,
Că nu mai ai în ce spera.