The Importance of Finding Beethoven

Pe Beethoven l-am neplăcut la început. Și mai tîrziu. Și după.
Probabil are legătură și cu faptl că mă săturasem a cînta doar muzica clasică și preclasică. Dar nu aveam de ales din cauza mîinii de pitic.
Nimic din Betthoven nu îmi plăcea. Nu la un mod dramatic. Dar…pur și simplu nu îmi plăcea muzica lui, nu o înțelegeam și mi se părea că nu se rentează să îmi dau silința în a mă forța sentimental, sau a mă implica sentimental.

În ziua de azi avem legături para=sociale. E. Eu am avut toată viața mea legături anormale cu compozitori și a lor muzică. Am cîntat în mare parte muzică față de care trebuia sâ îmi creez o lume proprie pentru a mă arunca cu tot ce am în acel univers. În ACEL univers.
Dar cu Beethoven pur și simplu nu aveam chef de …para-socialisme.

Concertul în do minor era excepția și mi se părea ușoara mea obsesie cu acest concert deja puțin dubioasă și ieșită din rînd.
Pînă cînd într-o zi neînțeleasă, vreo 2-3 ani după la concertul în do minor și a lui cadență compusă de mine, am stat vreo 10 ore la pian, nu cred că m-am ridicat, pentru a studia primele rînduri din sonata în Mi Major (op 30 no 109). Dar nu m-am oprit doar la această zi. Timp de 3 săptămîni am studiat doar partea întîi. Și aș fi continuat dacă nu compuneam în același timp piesele mele pe care trebuia să le prezint.

Obsesiile vin și trec.
Nu cele adevărate.
10 ani mai tîrziu sunt la fel de obsedată de Beethoven ca în prima a miia încercare. Așa e în dragoste. Fiecare zi e o altă lume. O altă stare. Un alt moment.